Quite an original and impressive ‘animation’. I think they’ve made use of this nice technique in a very intelligent and expressive way:
And a rather… unexpected version of the old Hungarian song ‘Gloomy Sunday’ performed by the Greek-American artist Diamanda Galás:
e faptul ca nu e un caz singular in Europa. Ca stilul acesta dictatorial-manelist-iresponsabil seamana izbitor cu stilul lui Sarkozy in Franta, al lui Berlusconi in Italia ori al lui Putin in Rusia.
Daca era ceva autentic, original, parca mai mergea. Dar, in momentul in care pare sa fie acelasi model de trickster politic ce se oglindeste recurent fara sa-ti mai poti da seama care-i copia si care-i originalul, lucrurile devin ciudate.
Daca nu suspecte.
Whaddaheck, oamenii astia chiar se iau unul dupa altul? Sunt posedati de acelasi spirit? Au aceleasi planuri cu tarile lor?
Mi-am luat bitza, dar nu prea ma stiu da cu ea. Singura data cand am urcat pe bicicleta inainte a fost in 1992 in Elvetia, unde toata lumea era pe doua roti, astfel ca am umblat si eu de cateva ori ca n-am avut de ales. Dupa aia, gata.
Zilele trecute insa, amicul François Marie, care are una pliabila, mi-a zis “urca-te.” Eram in parc si am mers (in zigzag, probabil) pana la Gazette, luindu-ma pe urmele lui Andrei (care era si el cu bitza lui) si a lui François (care alerga). Si mi s-a parut asa de fain, incat zilele urmatoare m-am dus la un magazin second de pe Barbusse si, cu sfaturile si rabdarea remarcabila a amicului Andrei, m-am trezit ca am MB-ul meu.
M-am umplut de julituri pe picioare.
E foarte nasol de umblat cu bicicleta prin Cluj. Dat fiind ca sint incepator absolut, umblu doar prin zonele izolate, pe trotuar (foarte rar merg pe carosabil — atunci cand e absolut pustie strada) si merg pe linga bicicleta atunci cind sint oameni ori masini parcate. Ar fi superb sa fie benzi de biciclisti care sa lege cartierele de centru. Exista portiuni unde te simti in siguranta (Parcul Mare, Sala Sporturilor, Grigorescu), dar exista si niste “dopuri” pe care n-ai cum sa le eviti si unde, efectiv, “ti se infunda” (Piata Mihai Viteazu, de exemplu).
Ii invidiez pe danezi si pe olandezi.
“O sa te tina trei ani, dupa care o sa renunti,” zice colegul Posan. “Afara de cazul in care esti pe filmul cu bicicleta.”
Suna haios. Eu stiu daca-s pe filmul cu bicicleta sau nu? Habar n-am. Pana acuma n-am fost.
Oricum, trei ani e o gramada de vreme.
v-ati batut joc destul de poporul asta
carati-va
va uram din toata inima
nu ne reprezentati
nu sunteti de-ai nostri
lasati-ne-n truda noastra
plecati
go away
partez
fuck off
E foarte trist ca RMGC a reusit sa divizeze, practic, jurnalistii romani in doua tabere — pro si contra proiectului de exploatare a aurului de la Rosia Montana. Trista nu e divizarea in sine, ci faptul ca miza din subtext a disputei e “ai fost sponsorizat sau nu?”
Campania de presa agresiva prin care compania cumpara spatii publicitare in diverse ziare ori posturi de televiziune are efecte, mai mult sau mai putin direct, asupra articolelor de opinie semnate de jurnalisti.
Un amic imi spunea zilee astea: “Lucrurile stau foarte simplu. La inceput esti impotriva, iar dupa ce primesti bani esti pro.” Poate-s eu naiv, dar am convingerea ca exista si o a treia cale. Am auzit de ziaristi care (spun ca) au refuzat oferte.
Dezbaterea e doar partea vizibila a unor procese financiare pe care nu le vedem in mod direct. Pentru acest motiv, o analiza cu adevarat obiectiva a argumentelor pro sau contra proiectului e aproape imposibila. Nu poti fi credibil atunci cand nu esti independent.
Astfel ca nu mai avem de a face cu o dezbatere, ci cu o lupta de putere. Iar in cazul acesta nu ne ramane decat sa ne comportam ca pe stadion: sa facem pronosticuri si sa incurajam echipa cu care tinem.
Eu tin cu ecologistii si ii incurajez sa continue actiunile de blocare a proiectului. Cu subiectivitatea asumata, pronosticul meu e ca, in pofida campaniei puternice si, s-o recunoastem, realizate profesionist, proiectul de la Rosia Montana (in varianta sustinuta de RMGC) nu va fi pus in practica. Daca cineva ar veni cu un proiect alternativ, poate ar reusi sa convinga organizatiile ecologiste ca merita implementat fara riscuri majore.
Argumentele pentru care tin cu ecologistii vor aparea intr-o postare ulterioara.
I’m a strong supporter of electronic publishing because I believe that too many trees are destroyed in this world for all the ideas that we, stupid humans, believe that we must put on paper.
But this Big Brother attitude of the multinational freaks who control the publishing industry is disgusting.
I bought like one year ago a DRM e-book…
Exista lideri din PD-L care sunt buni manageri, iar unii dintre ei si-au castigat respectul jurnalistilor si al celor din jur. Oamenii acestia au facut totul pentru a sustine in campanie interesele partidului lor si, la prezidentiale, alegerea lui Traian Basescu.
Stiu ca va veni un moment cand astfel de oameni (cum sunt, la Cluj, Alin Tise, Mircia Giurgiu, Sorin Apostu si multi altii) vor regreta ca l-au sustinut pe Basescu. Ma intreb daca au ajuns cumva la momentul respectiv. Sau ma intreb daca, atunci cand laudau fara sa clipeasca spiritul si calitatile actualului presedinte, aveau momente de ezitare interioara.
Au spus unii ca dictatura comunista n-ar fi fost posibila fara acele acte marunte de sustinere ale liderilor din toate esaloanele, inclusiv cele inferioare, ale partidului. La fel, liderii PD-L-ului (inclusiv Emil Boc, care, de cateva de luni de zile, pare ca s-a transformat intr-un robot in spatele caruia nu se mai distinge nici o urma de vointa proprie) poarta vina ca au sustinut un monstru sa-si satisfaca poftele sale bolnave.
Criza din momentul de fata nu se poate rezolva schimband guvernul. Daca vine alt guvern condus pe fata de acelasi presedinte, ce se schimba? Nu se schimba nimic.
Nesansa acestui neam e ca si-a ales, in inconstienta lui, un conducator care actioneaza pentru distrugerea propriei sale tari si le invata si pe slugile sale sa faca la fel.
Domnule Tise, domnule Boc, domnule Giurgiu, domnule Apostu, sunteti constienti ca, in urma campaniei pe care ati dus-o la Cluj, Basescu a castigat un numar semnificativ/decisiv de voturi? Ati facut un mare rau acestui popor cand ati vorbit in favoarea lui Basescu. Mai bine era daca taceati. Va doresc sa ajungeti cat mai degraba sa constientizati cat de mult intuneric e in capetele si in sufletele celor de la Bucuresti care iau decizii pentru tara asta.
Intunericul acesta a inceput sa se intinda peste noi toti.
Cam da. Zic. Eu zic ca exista una. Nu foarte complicata si nu foarte costisitoare.
Dar inainte ca aceia care se simt lezati de adjectivul din titlu sa se supere pe mine, ii rog sa isi aminteasca faptul ca foarte multi dintre cei peste doua milioane de locuitori ai acestei tari care au ales calea emigrarii au facut-o pentru ca s-au saturat de mizeria (morala) si uratenia (spirituala) a tarii in care s-au nascut. Si ca foarte multi dintre cei care au ales sa ramana aici se plang de asta zi de zi. Si sa-si aminteasca faptul ca, in 2009, Romania a fost considerata de un raport al Consiliului Europei, drept cea mai corupta tara din UE. Bine ar fi sa nu fie adevarat. Dar e. N-a negat asta nimeni dintre autoritati.
Deci eu cred ca exista un lucru esential care trebuia facut, undeva in ultimii 20 de ani cati au trecut de la Revolutie, si care nu s-a facut. O greseala majora.
Multe lucruri trebuiau facute, poate, in ce priveste economia, finantele, industria, agricultura ori infrastructura. Nu stiu. Dar majoritatea celor cu care am vorbit despre ce solutii trebuiau gasite pentru a scoate tara din situatia asta urata si neplacuta — oameni din domenii diverse — tind, de la un punct al discutiei, sa se apropie de concluzii de tipul: “Romania e o tara frumoasa; pacat ca e locuita” sau “Totul se reduce, din pacate, la mentalitate; iar asta nu putem schimba.”
Convingerea mea e ca majoritatea relelor din tara in care traim se reduc la doua rele: ca se fura si se minte. Ca se fura la toate nivelele sociale si ierarhice ale autoritatilor statului si se minte (ca sa parafrazez un presedinte de stat ceva mai la vest decat noi) la orice ora din zi si din noapte.
Imaginati-va ce s-ar fi intamplat daca, in anii 90, ar fi fost implementat urmatorul plan.
Hai sa vorbim despre acest plan in maniera ucronica, ca si cum ar fi avut loc. Asadar, in 1992, un numar de 700 de cadre didactice din Romania (sub 40 ani) din toate nivelele preuniversitare (inclusiv gradinita) au fost trimise, pe banii statului roman, la cursuri de specializare intensiva de 30 zile in Elvetia (sau in Finlanda sau in Suedia sau ziceti voi o alta tara in care v-ar placea sa mergeti la studii si care e cunoscuta cu un nivel de coruptie scazut). Dascalii acestia au fost instruiti nu ce sa le predea elevilor, ci cum sa le predea. Au fost invatati nu cum sa redacteze planuri de lectie sofisticate, ci cum sa aplice o gramada de trucuri marunte care dau, in timp, efecte mari, de tipul: cum sa ii invete pe copii sa lucreze si sa gandeasca ordonat si strategic, sa aiba incredere in ei insisi, sa se respecte unii pe altii, sa respecte ideea de munca, sa recunoasca si sa aprecieze valoarea si sa respecte oamenii, padurile, raurile si aerul din jurul lor. Toate astea, prin nenumarate trucuri didactice marunte care exista, sunt eficiente si pot cladi ceea ce noi numim mentalitate. In plus, oamenii acestia au invatat cum sa fie, la randul lor, formatori. Intorsi in Romania, acesti profesori au tinut acest curs altor profesori. Intr-un an de zile, toata populatia cadrelor didactice din Romania a fost reinstruita in ce priveste metodele didactice moderne.
Ar fi fost costisitor? Hai sa fim seriosi. Ganditi-va la cati bani s-au investit in o gramada de proiecte si reforme esuate, in diferite domenii.
Dar care ar fi fost oare rezultatul? Ar fi meritat investitia?
Sa socotim. Copiii care, in 1992 erau in clasa I, aveau 7 ani. Sntem in 2010, deci ei acum au 25 de ani. Unii au facultate, altii masterat, altii sunt inscrisi la doctorat. Foarte multi dintre ei lucreaza in diferite domenii. Care ar fi fost deci rezultatul? Am fi avut acum, in clipa in care vorbim, cateva generatii de tineri care ar fi avut parte de o educatie occidentala.
Sa revenim dar la realitate. Planul pe care l-am mentionat n-a avut loc niciodata. Tinerii de care vorbeam exista, dar nu s-au bucurat niciodata de asa ceva. Uau, si ce cadou frumos ar fi fost pentru ei. Dar nu l-au avut. Daca l-ar fi avut, Romania ar fi fost acum o tara ceva mai frumoasa. Dar nu e.
Peste zece ani, oamenii acestia vor avea in jur de 35 de ani si, unii dintre ei, vor fi sefi de institutii, partide, firme. Iar Romania va fi fost o tara in care se va fi furat mai putin si se va fi mintit mai cu masura.
Planul respectiv n-a avut loc nici in ‘92, nici in ‘98, nici in 2000, nici in 2009. Nu una, nu doua, ci mai multe generatii de tineri au pierdut ceva — poate o sansa, poate un start mai bun, poate un dram de intelepciune, poate un dram de buna crestere. Nu inteleg cum de nu le-a trecut povestea asta prin cap celor care au fost la guvernare. Acum, in 2010, un an de criza acuta, cand guvernantii nici bani sa plateasca pensiile nu mai au, cine s-ar mai gasi sa investeasca in reforme fantasmagorice ale educatiei?
Truda stie. Dar ma gandesc ca, totusi, exista alti copii care acum sunt in scoli si e vai de capul lor. Poate ca macar ei ar merita un cadou de genul asta. Sau nu?…
Mentalitatea se poate schimba. Nu cat ai bate din palme, nu pe gratis, dar nici foarte greu si nici foarte scump — in termeni de proiecte nationale. Prin educatie. Din pacate insa, educatia a fost cel mai neglijat domeniu in ultimii 20 de ani. Educatia si sanatatea au fost considerate niste roti inutile ale carutei de catre toate guvernele post-decembriste. Poate din cauza ca, in aceste domenii, investitiile sunt in general pe termen lung. Toti profesorii universitari cu care am vorbit mi-au spus acelasi lucru: tinerii care intra in anul I sunt, cu fiecare an ce trece, tot mai slab pregatiti, tot mai inculti si tot mai prost crescuti. Ca vin asa, deci, din liceu. (Evident, e vorba aici de un fenomen statistic, nu de exemple individuale — studenti foarte buni au existat tot timpul si vor exista, insa procentul lor e tot mai mic).
Un pic am pus cam mult patetism in textul asta. Dar cate-odata-s suparat pe tara asta pentru ca unele lucruri ar fi putut fi altfel decat sunt.
Am reusit sa pun la un loc, pana la urma, cateva dintre logo-urile si design-urile pe care le-am facut de-a lungul timpului. Pot fi vazute pe pagina Logos and graphics.
Follow any political debate on any Romanian TV channel, then follow any soccer debate on any Romanian TV channel. You’ll be surprised how similar they are. You just have to replace the subjects of the sentences (political actors vs. football actors), an you’ve translated one dircourse into the other…
While it’s true that no community can survive without its own collection of sacred spaces, its own calendar of sacred times, its own sacred rituals, and its own pantheon of sacred figures, I feel that this so-called globalised, so-self-claimed secularised world, in which we live, is going a bit too far with its unconscious religions…
Nu inteleg febra care a cuprins autoritatile in privinta magazinelor care vand asa-zise droguri legale (sau “substante etnobotanice”). Controale peste controale, la Cluj si in alte judete (Valcea de exemplu), declaratii bataioase din partea primarilor, a politistilor si a inspectorilor de la diferite institutii.
Atata timp cat substantele acestea sunt legale, magazinele trebuie lasate in pace. Get real, guys. Ori vorbiti cu parlamentarii sa le includa pe lista drogurilor interzise de lege, ori terminati cu excesul de zel.
De ce nu se face la fel de multa agitatie si in privinta alcoolului? Ca doar provoaca dependenta si are efecte nocive cel putin la fel de mari.
Daca unii tineri vor sa incerce drogurile, nu-i va putea opri nimeni. Dimpotriva, interdictiile nu vor face decat sa le starneasca curiozitatea si mai mult. La urma urmei, e dreptul lor sa evadeze dintr-o lume urata, mincinoasa, meschina si mizerabila. Poate ca ar fi mai bine ca angajatii statului sa-si faca treaba pentru care sunt platiti si sa lucreze pentru a face, macar cu un milimetru, tara asta mai buna.
Update
Mda, le-au interzis cu totul pana la urma. Predictia mea e ca, in consecinta, va avea loc o revigorare a traficului ilicit cu substantele “clasice” care, ziceau autoritatile, in ultima vreme devenise mai slab.
N-ati bagat si voi de seama ca a aparut un fenomen curios, in ultimii ani, la televiziunile de stiri? Faptul ca un anumit subiect tinde sa acapareze tot timpul si toata energia jurnalistilor intr-o anumita zi sau pe o anumita perioada.
In the good ol’ times, exista un subiect al zilei, desigur, care era dezvoltat pe larg in unul, doua sau trei materiale, la care se adaugau celelalte subiecte, care erau dezvoltate mai pe scurt, in cate un material. Unele subiecte erau recurente , insa niciodata un subiect nu acapara chiar tot. Sau, daca se intampla, era extrem de rar.
Ce vad acum la Antena 3 si la Realitatea TV ma descumpaneste. Subiectul zilei e intotdeauna hiperinflamat. Ca e vorba de “cine va conduce ministerul X”, de gripa porcina, de scatoalca presedintelui ori de flacara violet, subiectul respectiv e despicat in o mie de fire pana la nivel subatomic in talkuri interminabile de dimineata pana seara, ca si cum in tara asta nu s-ar intampla nimic altceva. Talk-show-urile despre flatulatia ministrului Z (in care cei doi invitati vorbesc, preferabil, deodata, cu ecranul impartit in ferestre) sunt intrerupte ‘breaking news’ in care un reporter aflat in fata ministerului ne descrie cum miroase in zona.
Am auzit multi oameni spunand ‘in ultima vreme, parca nu mai pot sa ma uit la televizor’.
Stilul asta de a face televiziune de stiri a devenit normalitate si nimeni nu pare sa-si aminteasca faptul ca inainte nu era asa.
De ce se lucreaza asa si nu altfel? I have no fokin idea si ma intreb daca ei insisi, jurnalistii de la televiziunile de stiri, au vreo idee.
Ce vad eu aici deocamdata e un simptom al faptului ca, dupa societatea informationala, vine societatea isterica.
Un anumit individ nu traieste decat o singura experienta la un moment dat. Tot asa, o anumita comunitate din lumea de azi — in tendinta ei de a se comporta ca un organism supraindividual — tinde sa favorizeze o singura poveste la un moment dat. Nu mai conteaza foarte mult daca povestea e sau nu ‘importanta’. Daca producatorul stie s-o impacheteze cum trebuie si s-o dezbata in talk-show-uri cu invitati suficient de importanti, povestea va fi importanta.
Se putea sa nu iasa din amortire idiotenia jocurilor de tip bingo la televiziuni?
Acuma ca e criza si ca marea masa de oameni are probleme financiare, a reinceput isteria cu tumbe si confetti a biletelor care promit castiguri fabuloase.
Cata vreme a fost, mai mult sau mai putin, bum economic, se potolisera. Nu-i mai vedeai la televizor.
Deci, daca se intreaba cineva care e domeniul in care merita sa investesti in vremuri de criza si de regres economic, raspunsul e indubitabil: in jocuri de noroc si in prostia oamenilor.
I got a job! M-am angajat la SNCFR 
Me (foto: Oana Barna)
A fost o experienta, pe cat de neasteptata, pe atat de haioasa si placuta, sa joc un rol de sapte secunde intr-un filmuletz de scurt metraj (Betisoare rockn’roll, regia Cristian Pascariu). Scenariul e foarte dragut, iar toata echipa a lucrat extrem de profi. Se pare ca filmul va fi gata acum in ianuarie.
Thanks guys!
Chestii care suna foarte bine, aflate de la amicul meu Andy din Chicago (o permanenta sursa de muzici cool):
Thunderheist – Nothing 2 Step 2
Si un pic de Juana Molina (piesa se numeste Vive Solo) o artista foarte inovativa din Argentina:
Aha, si un pic de Gotye (Heart’s A Mess) care suna bestial si are un clip cu animatie superba (desi chestiile miscatoare amintesc cam mult de o scena din animatia lui Pink Floyd, The Wall). Aflat despre Gotye de la Malina (un fel de Juana Molina, si ea 
).
Buna mea prietena Teo scrie o noua piesa (prima ei piesa, actually 
) si, dupa ce ascris cam 60% din text, s-a oprit. Cam in acelasi stadiu am ajuns si eu cu cea la care lucrez acum (un proiect pe care l-am inceput acum vreo 5 ani in diferite versiuni de proza, iar acum teatru). Asa ca avem motive acum sa ne incurajam unul pe altul sa ne reapucam de lucru.
In piesa lui Teo, o familie numeroasa dintr-un targusor din Ardeal se pregateste sa…
N-ar fi frumos din partea mea sa zic mai departe. Dar adevarul e ca Teo scrie incredibil de bine, iar ideea piesei e incredibil de draguta. Ok, hai ca am mai divulgat deja un detaliu: piesa ei se numeste Vaca si are o gramada de personaje. Noua mea poveste, care are, si ea, o gramada de personaje, se numeste Povestea povestita nu e povestea adevarata. Un fel de a spune ca Dao khe dao, fei chang dao…
Pentru ca a fost 21 decembrie, am avut ocazia sa rasfoiesc din nou publicatia Martor ocular cu fotografiile facute de Razvan Rotta in Piata Libertatii din Cluj in timpul protestelor in care au fost ucisi prin impuscare aproape 30 de oameni. De fiecare data cand vad aceste fotografii ma intristez.
Sint suparat pe poporul asta. Sint suparat ca, in 20 de ani, n-a reusit sa-si faca dreptate in privinta evenimentelor din ‘89. Sintagma “eroi ai revolutiei” e pe buzele tuturor, iar cu asta adevarul despre ce s-a intamplat atunci a ramas ingropat. Sintem un popor de lasi pentru ca nu au fost pedepsiti vinovatii — cei care au tras, cei care au dat ordinele si, mai ales, cei care au orchestrat evenimentele si au profitat ulterior de ele. Felicitari domnului Basescu pentru ca a condamnat public regimul comunist. A fost frumos din partea dumisale. Dar povestea cu ‘89 a ramas la fel de intunecata. Iar intunericul acesta apasa inca peste sufletele celor care au murit atunci. Faptul ca ii numim “eroi” si le ridicam statui dovedeste doar ipocrizia noastra.
Am presimtirea ca natia asta nu-si va gasi linistea decat atunci cand se va impaca cu sine. Atunci cand va veni o declaratie oficiala din partea unei puteri a statului care va admite raspicat adevarul. Ca n-au existat “teroristi”, ci a fost vorba de un concept inventat si de un teatru. Ca soldatii armatei au fost pusi sa se impuste intre ei si sa impuste civili doar pentru ca era o nevoie acuta de victime si de sange. Astfel incat executarea lui Ceausescu sa poata fi justificata si dusa la indeplinire cat mai grabnic pentru ca, altfel, Ceausescu ar fi vorbit, iar cei care trageau sforile ar fi fost demascati.
Armata a tras in oamenii pe care trebuia sa-i apere. E vorba de o crima nerezolvata. Mortii revolutiei nu ne vor da dreptul sa-i numim eroi decat in momentul in care se va face lumina.
Daca tinerii aceia au avut curajul sa stea in fata armelor incarcate si sa strige “trageti in noi”, noi de ce nu gasim acum curajul sa admitem adevarul?
Se apropie Craciunul 2009. Decis sa-mi refac blogul, dupa ce vechile mele saituri au disparut (de pe directnews si geocities).
Une sunt si cine sunt? Un soi de stirist la NCN TV (unde fac rubrica Top Story de la finalul jurnalului de 18:30), 38 de ani (merg pe 39 cu viteza), in asteptarea a doua premiere la sala Euphorion a nationalului clujean, in asteptarea lui Godot, in asteptarea zilei de salariu si in asteptarea secundei urmatoare.
Ma gandeam sa repostez textele de pe vechiul blog. Nu erau cine stie ce, astfel ca ma mai gandesc. Poate la un moment dat voi selecta cateva.
Gazda mea acum e rofilm.net – un sait care e deocamdata in constructie, dar care in curand va fi functional.
To your writing career, critique is both unavoidable and indispensable. Unavoidable, because this is a free world. But why indispensable?
(repostare de pe vechiul meu blog)
România e în stare de soc. O gramada de politicieni, multi dintre ei cu imaginea patata de evenimente, cresc în sondaje.
Mona Musca par example, dupa ce a fost facuta cu ou si cu otet în ziare pentru ca i s-a deconspirat activitatea de informatoare pe vremea cînd era asistenta la Universitatea din Timisoara, a saltat cîteva procente bune.
Gigi Becali, ale carui gesturi si vorbe pitoresti nu sînt ratate de ziaristi cu nici o ocazie si a carui inteligenta a fost de rîsul a zeci de comentatori, a devenit, potrivit sondajelor, un combatant serios în politica României post-aderare.
Si, pe masura ce au aparut mai mult la televizor si în ziare ca personaje negative, popularitatea lor a crescut.
Ziaristii si-au incordat atunci penitele si s-au straduit si mai abitir sa-i faca de rahat, dar surpriza lor a fost ca popularitatea personajelor a crescut inca si mai mult. Singura concluzie la care au ajuns ziaristii, muti de uimire si privind în gol cu ochii mari, a fost ca românii sînt un neam de idioti care gîndeste cu fundul si voteaza cu picioarele. O fi adevarat. Insa e adevarat ca tot asa gîndeste si tot asa voteaza orice popor din Vestul Europei pîna în Estul Asiei.
Pentru ca regula e simpla. Omul de rînd nu primeste de la televizor si din ziare informatii. El primeste povesti. Povesti cu personaje principale si secundare, pozitive si negative.
Regula deci e ca, atunci cînd intra într-o poveste, omul nu se identifica neaparat cu personajul pozitiv. (Culoarea pozitiv/negativ e, oricum, labila si uneori chiar ambivalenta.) Omul se identifica cu personajul principal. Iar aici nu exista dubii: personaj principal e cel care apare cel mai des; e cel care apare în titlul povestii; e cel a carui poza e mai mare. Nu conteaza ce-a facut, ce-a spus, ce s-a spus despre el ori în ce context s-a spus. Conteaza daca este sau nu personaj principal.
Partea trista a acestui principiu nu e, neaparat, cresterea în sondaje a personajului cutare sau cutare. Partea cea mai trista e faptul ca omul de rînd se identifica exact cu cine n-ar vrea ziaristul (autorul povestii!) sa se identifice. Si faptul ca, in consecinta, valorile si normele promovate de personajul respectiv devin valide, aceptate si chiar dezirabile în societate.
